Prefaţa de Iurie Roşca
Multipolaritatea ca replică imperiului global în viziunea unui gânditor din Orientul Ortodox
„Teoria lumii multipolare” a fost tradusă şi editată până la ora actuală în limbile portugheză şi franceză, iar în momentul de faţă se află în tipar ediţia germană a acestei lucrări. Este în curs de finalizare şi versiunea ei engleză. Acum cartea apare şi în Republica Moldova. Aşa cum am stabilit cu autorul, am elaborat o versiune compendiu a acestei lucrări vaste pentru a înlesni accesul cititorului la mesajul ei, dar şi din considerente de timp. Actualitatea ei pentru noi este una cu totul specială şi cu cât mai repede va ajunge în posesia mediilor noastre universitare şi politice, cu atât mai mari sunt şansele ca şi la noi să fie descoperită o altă abordare a subiectelor de ordin geopolitic decât cele cu care ne-am obişnuit până în prezent.
După ce acum câteva luni a văzut lumina tiparului „A patra teorie politică”, tradusă în română de subsemnatul pentru cititorii din Republica Moldova şi România şi apărută concomitent şi în limba rusă, a venit momentul editării celei de-a doua lucrări a profesorului Aleksandr Dughin, „Teoria lumii multipolare”. Am făcut efortul de a traduce şi această carte, deoarece în mod evident ea este una complementară celei dintâi. Şi de această dată am convenit cu autorul să o scot la tipar în limbile română şi rusă.
***
Într-o lume debusolată, în care alienarea devine normă, iar normalul este supus prigoanei, Dughin se ridică în întreaga lui statură academică împotriva inerţiei de gândire, a statu-quoului, a limitelor impuse de gândirea comună înghesuită în paradigma liberală şi occidentocentrism.
Cu meticulozitate de savant, ardoare de creştin şi pasiune de luptător, el demontează piesă cu piesă eşafodajul teoretic al unipolarităţii „politic corecte”. Replica lui de contestatar al construcţiilor ideologice, politice, economice, geopolitice şi civilizaţionale, impuse de centrul de comandă global, nu se reduce doar la simpla critică şi negare a conceptului şi practicilor atlantismului american. Ea capătă o dezvoltare teoretică solidă sub forma unui proiect pozitiv de reorganizare a sistemului de relaţii internaţionale, instituit odată cu prăbuşirea bipolarităţii (dispariţia URSS) şi preluarea iniţiativei de către centrele de putere occidentale. Fraza lui plină de nerv nu cunoaşte aproximări, jumătăţi de măsură sau echivocuri. El este tranşant şi ireconciliabil cu cei pe care îi consideră adversari.
***
Nevoia unei noi viziuni asupra realităţilor se resimte cu o acuitate deosebită şi în egală măsură în Rusia, Republica Moldova şi România. Menţionez doar aceste ţări nu pentru că perspectiva din care Dughin priveşte lumea ar fi mai puţin relevantă pentru alte ţări. (Notorietatea acestei personalităţi de vârf a gândirii contemporane este certificată prin multitudinea de apariţii editoriale ale cărţilor lui în marile capitale ale lumii şi prin conferinţele pe care le ţine în cele mai importante centre culturale şi ştiinţifice.). Cauza concentrării noastre anume asupra celor trei societăţi este una strict pragmatică, ea fiind determinată de multitudinea de factori care leagă Republica Moldova de lumea românească şi cea rusească. Şi aşa cum „A patra teorie politică” a ajuns pe masa cititorilor moldoveni, ruşi şi români, continuând să fie solicitată de reţele de librării, biblioteci şi centre universitate, „Teoria lumii multipolare” îşi propune să urmeze aceeaşi cale.
Dughin ne aminteşte că sistemul bipolar a fost bazat pe un antagonism de ordin ideologic. După prăbuşirea unuia dintre cei doi poli, URSS-ul, lumea părea că a devenit unipolară. În orice caz, din 1991 încoace sistemul internaţional, bazat pe principiile Păcii de la Yalta, nu mai există. Iar frământările geopolitice la care asistăm în prezent, când plăcile tectonice masive îşi potrivesc locul în noua arhitectură globală, sunt privite de către autor ca un preludiu la apariţia unei lumi multipolare. Turbulenţele planetare le provoacă unora panică, iar pe alţii îi încurajează la acţiune. În lipsa unui nou cadru normativ, gesticulaţia diplomatică în limitele dreptului internaţional, consfinţit după cel de-al Doilea Război Mondial, mai rămâne a fi în vogă. Asta în pofida faptului că învingătorii în „războiul rece” îl ignorează cu regularitate uzând de dreptul forţei în detrimentul forţei dreptului. Şi întrucât această nouă stare de fapt provoacă nemulţumiri din ce în ce mai accentuate, statele care nu doresc să se înscrie în cadrul regulilor ce le ştirbesc interesele naţionale se află în căutarea unor soluţii de protejare a suveranităţii şi a dreptului la alteritate. Iar asta presupune realizarea unor schimbări majore la scară planetară. Dar schimbările majore de ordin geopolitic nu vin de la sine ca fenomenele naturale. Ele sunt determinate de gândirea şi fapta actorilor internaţionali. Şi aici depăşirea statutului de obiect al geopoliticii şi ridicarea la treapta de subiect al ei nu ţine doar de ponderea militară, politică şi economică a ţării respective. Un stat mic îşi poate manifesta din plin voinţa de a participa la acest proces, arătându-şi vocaţia culturală şi înţelegându-şi locul şi rolul inconfundabil în concertul popoarelor lumii.
Conceptul pe care îl avansează Dughin se axează pe ideea de civilizaţie. Urmând o tradiţie trasată de cei mai de seamă gânditori din Rusia şi din Europa, autorul readuce în atenţia cititorului teza despre existenţa unei multitudini de civilizaţii, fiecare cu identitatea ei inconfundabilă, cu felul ei unic de a privi lumea, de a înţelege sensul timpului, de a codifica şi decodifica viaţa, de a se ruga, de a produce cultură şi a se organiza politic şi administrativ. Fiind înarmat cu o erudiţie uimitor de vastă şi o capacitate de sinteză rarisimă, gânditorul creştin de la Moscova scoate în relief caracterul rasist şi fals al concepţiei eurocentriste, care identifică „civilizaţia” cu sine însăşi, tratând celelalte identităţi colective existente pe glob ca pe nişte fenomene inferioare, care trebuie ridicate la standardul occidental. În opinia autorului, pretenţiile unei părţi a umanităţii de a-şi declara propriile valori ca fiind universale şi de a le impune cu brutalitate întregii lumi sunt inacceptabile. Dughin trage o linie dreaptă de la cuceririle coloniale din secolele trecute şi până la colonialismul economic, mediatic şi politic de azi, aceste practici fiind apanajul permanent al Occidentului încă din epoca marilor descoperiri geografice.
Celebra expresie „the West” (Vestul) şi „the Rest” (Restul) este dezghiocată cu abilitate, iar „misiunea civilizatoare” a Occidentului este văzută de el ca o insistenţă de a reduce la un numitor comun artificial toate popoarele şi culturile lumii. Superioritatea tehnică, militară şi financiară alimentează respectivele pretenţii. Obsesia de a impune întregii lumi democraţia liberală, capitalismul monetarist, „societatea civilă”, „drepturile omului”, secularismul, antropocentrismul, relativismul, scientismul, progresismul, hedonismul, consumismul şi celelalte elemente ale „mesianismului” occidental sunt supuse unei demistificări totale de către autor. Dughin pune în funcţiune toate armele aflate la dispoziţia unui cercetător care îşi cunoaşte temeinic obiectul de studiu. El aneantizează întregul eşafodaj argumentativ al oponenţilor săi, fără a lăsa loc pentru jumătăţi de măsură, toleranţă prost înţeleasă sau pacifism doctrinar. Geopoliticianul pune problema în mod tranşant: lumea sau va fi multipolară, sau va ieşi din istorie.
***
În spaţiul public din Republica Moldova şi din România autorul poate fi întâmpinat de către unii cititori cu circumspecţie şi chiar cu ostilitate. Vechile răni istorice încă îşi mai spun cuvântul, iar încălecarea atitudinii antiruseşti pare a fi mai mult decât naturală. Reţelele mediatice globale corporatiste, după care sunt clonate şi majoritatea mediilor „naţionale”, adaugă un plus de reticenţă deschiderii faţă de un autor de la Moscova. Încă sunt puţini cei care au realizat că, vorba unui duhovnic român, între timp „Kremlinul s-a mutat de la Moscova la Washington şi Bruxelles”, iar imperiul sovietic a fost substituit de cel american. O astfel de înţelegere presupune o pregătire ce depăşeşte nivelul mediu şi izvorăşte din înţelegerea profundă a transformărilor din ultimele decenii.
Din nefericire, devenirea noastră intelectuală se produce mai lent decât schimbările din jurul nostru, iar prizonieratul soft în care am fost prinşi scapă ochiului comun. Prea dulce este pastila servită prin toate instrumentele de influenţă de către artizanii „noii ordini mondiale”. În aceste condiţii doar cei care şi-au păstrat ori şi-au recăpătat optica spirituală asupra vieţii şi posedă o viziune de ansamblu pot depăşi stereotipurile în vogă. Pentru aceştia înţelegerea unor lucrări ca cea de faţă nu prezintă o dificultate, iar mesajul ei este văzut şi ca un îndemn la un efort major, îndreptat spre ieşirea din cercul vicios al unor clişee ideologice.
***
Ţin să accentuez aici un aspect pe care îl consider esenţial. Discursul academic, cultural şi politic, lansat de la Moscova, ar penetra mult mai lesne în spaţiul ex-comunist dacă s-ar formula un mesaj mult mai explicit asupra trecutului comunist. Faptul că bolşevismul a fost un proiect politic „de import” pentru Rusia este cunoscut doar în cercurile unor specialişti şi de către cei care au o preocupare specială pentru acest subiect. Desantul bolşevic a debarcat dinspre New-York în frunte cu Troţki şi dinspre Germania în frunte cu Lenin. Astăzi s-a cam uitat faptul că prima victimă a acestui experiment diabolic a fost anume poporul rus, care a plătit tribut cu milioane de vieţi omeneşti pentru „teroarea roşie”. Iar faptul că „exportul revoluţiei” a fost realizat de Komintern de pe teritoriul Rusiei, ajungând să devasteze popoarele din fostul lagăr socialist, este mai curând o pură întâmplare geografică şi nu poate să culpabilizeze pe nedrept şi pentru vecie poporul rus.
Astăzi nimănui nu-i mai trece prin cap să atribuie poporului german trecutul nazist, dar încă mai continuă atribuirea vinei colective pentru comunism poporului rus. Tocmai de aceea se impune o despărţire tranşantă de trecutul sovietic în mijlocul elitei ruse. Un mesaj de regret pentru suferinţele noastre comune, detaşarea netă de crimele regimului comunist şi articularea clară a exceselor în politica naţională ar putea produce o adevărată revoluţie în conştiinţa colectivă din ţările ex-comuniste. Altminteri, aceste state, ne mai dorind să fie sateliţi ai Rusiei Sovietice defuncte, devin sateliţi (conştienţi sau inconştienţi) ai SUA văzute ca protector în faţa „pericolului rusesc (comunist)”.
Iar ultimul acord în reevaluarea trecutului, care ar avea efectul unei adevărate terapii de şoc în conştiinţa publică, ar fi demontarea mausoleului lui Lenin din Piaţa Roşie şi înmormântarea liderului bolşevic, dar şi scoaterea steluţelor roşii de pe turnurile Kremlinului.
Marele gânditor rus Ivan Ilin a definit în mod profetic relaţia dintre Rusia şi URSS în celebrul său articol, intitulat „Uniunea Sovietică nu este Rusia”. Acum câţiva ani, rămăşiţele pământeşti ale acestei personalităţi uriaşe a culturii ruse, mort în emigraţie, au fost reînhumate în pământul Patriei. Decizia i-a aparţinut lui Vladimir Putin. Iar celebrul regizor rus Nikita Mihalkov a produs un documentar de excepţie dedicat gânditorului creştin. În unul dintre articolele sale programatice dedicate Rusiei de după căderea comunismului, pe care el o prevedea încă pe la mijlocul secolului trecut, Ilin accentuează cu o clarviziune uluitoare o idee fundamentală. Dacă Rusia nu va avea înţelepciunea să-şi regândească şi să reaşeze pe noi temeiuri şi în mod diferenţiat relaţiile cu fostele periferii ale imperiului, noile formaţiuni statale, care vor apărea pe ruinele lui, vor fugi în îmbrăţişarea adversarilor săi geopolitici. Anume aşa s-a şi întâmplat. Dar dacă există voinţă, orice eroare sau nereuşită poate fi reparată.
Cine are ochi ager a observat deja că în ultima perioadă Rusia a făcut primii paşi în această direcţie. Respingând excesele liberale de dezumanizare a omului prin tot soiul de deviaţii şi inginerii sociale, la ora actuală ea este percepută de tot mai multă lume ca apărătoare a valorilor tradiţionale. A mai rămas de făcut doar un pas, unul decisiv, conştient şi responsabil. Iar contextul internaţional este extrem de favorabil pentru aşa ceva.
Aduc doar două exemple care confirmă reorientarea Moscovei dinspre mesajul axat pe anumite ticuri nostalgice după trecutul sovietic şi pe liberalism spre platforma conservatoare. De remarcat că cele două opinii citate mai jos recunosc faptul că Putin s-a plasat pe poziţia valorilor conservatoare. Diferenţa este una de atitudine faţă de această schimbare: dacă în primul caz ea este privită ca un merit, în cel de-al doilea este văzută ca o culpă.
Cunoscutul critic social, publicist şi autor de cărţi axate pe valorile tradiţionale Ovidiu Hurduzeu, un român stabilit de mai mulţi ani în SUA, publică un text pe care îl prezintă astfel pe pagina sa de pe facebook: „un articol programatic scris de o figură legendară a conservatorismului american”. Este vorba de articolul semnat de Patrick J. Buchanan „Vladimir Putin, un cruciat creştin?”, tradus de Hurduzeu însuşi. Iniţial textul apăruse pe portalul http://www.theamericanconservative.com/vladimir-putin-christian-crusader, iar traducătorul îl prezintă cititorului de limbă română cu o vădită simpatie pentru opiniile exprimate de către autor. Iată două citate din acest articol:
„Rusia este o ţară creştină, a spus Putin. Această cuvântare aminteşte de cea din decembrie, când fostul şef al KGB-ului a vorbit despre o Rusie care se opune Vestului decadent:
„Multe ţări euro-atlantice s-au îndepărtat de rădăcinile lor, inclusiv de valorile creştine. Sunt urmate politici care pun pe acelaşi plan o familie cu mai mulţi copii şi un parteneriat între persoane de acelaşi sex, credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Satana. Aceasta este calea spre degradare”.
Aţi auzit în ultimul timp vreun lider occidental, să spunem pe Barack Obama, vorbind în felul acesta?”.
Buchanan continuă astfel:
„Putin pretinde că Moscova este Oraşul Sfânt de astăzi şi postul de comandă al contrareformei împotriva noului păgânism. Putin se conectează la unele dintre cele mai puternice curente mondiale. Nu numai prin sfidarea pe care o abordează faţă de ceea ce mare parte din omenire consideră a fi marşul arogant al Americii spre hegemonie mondială. Nu numai prin apărarea sa tribală a ruşilor pierduţi, lăsaţi de izbelişte după dezintegrarea URSS. Putin canalizează repulsia mondială faţă de rezistenţa împotriva scursurilor unei revoluţii seculare şi sociale hedoniste provenite din Occident.
În războiul cultural pentru viitorul omenirii, Putin înfige adânc steagul rusesc în solul creştinismului tradiţional. Discursurile lui recente se fac ecoul cuvintelor Papei Ioan Paul al II-lea, a cărui Evangelium Vitae din 1995 condamna cu cea mai mare fermitate îmbrăţişarea de către Occident a „culturii morţii”.
Ce înţelege Papa Ioan Paul al II-lea prin crime morale? Capitularea Vestului în faţa revoluţiei sexuale manifestate prin uşurinţa de a divorţa, promiscuitate deşănţată, pornografie, homosexualitate, feminism, avort, căsătorii între persoane de acelaşi sex, eutanasie, sinucidere asistată – înlocuirea valorilor creştine cu valorile Hollywood-ului.”
Cea de-a doua opinie faţă de recenta turnură ideologică şi geopolitică a liderului de la Kremlin aparţine unui exponent tipic al establishmentului occidental, ministrul de externe al Suediei Carl Bildt. Portalul rus http://vesti.lv/news/ publica recent următoarea ştire:
„Ministrul de externe al Suediei Carl Bildt consideră că în ultimii câţiva ani Rusia s-a schimbat întro direcţie proastă. Dacă după primul deceniu după dezagregarea URSS ea demonstra în politică adeziune la valorile occidentale şi încerca să le cultive populaţiei, atunci actuala conducere rusească s-a plasat întro opoziţie dură faţă de Occident.
Potrivit ministrului suedez, Putin demonstrează adeziunea nu faţă de valorile universale, ci faţă de cele ortodoxe. Acestea pot fi găsite în Twitter-ul ministrului suedez. „Noua linie antioccidentală şi antidecadentă a lui Putin se întemeiază pe ideile profund conservatoare ortodoxe.”, este convins Bild.”
Respectivul demnitar occidental trage o concluzie extrem de relevantă:
„Însă anume ortodoxia, în opinia lui Bild, reprezintă pericolul principal pentru civilizaţia occidentală”.
(http://vesti.lv/news/shvedskii-ministr-glavnaya-ugroza-eto-pravoslavie)
Această declaraţie demonstrează în mod univoc faptul că Dughin are perfectă dreptate demascând aroganţa elitelor occidentale de a considera propriile dogme ideologice şi clişee civilizaţionale drept superioare, normative şi obligatorii pentru întreaga lume. În accepţia lor, „băieţii buni” sunt cei care-şi acceptă inferioritatea civilizaţională şi „se adaptează la normă”, iar „băieţii răi” sunt cei care îşi afirmă propria identitate civilizaţională şi refuză statutul de vasal docil. Faptul că şi Carl Bildt îi recunoaşte lui Putin, fie şi de pe poziţii critice, rolul de apărător al Ortodoxiei şi exponent al conservatorismului ca ideologie antiliberală este cât se poate de elocvent. Remarcăm în treacăt şi o coincidenţă deloc întâmplătoare: ura acestui vârf de lance al neoliberalismului globalist faţă de Ortodoxie, deloc întâmplător, este absolut identică cu cea nutrită pe vremuri de bolşevici.
Am ţinut să readuc în atenţia publică teza despre nevoia de a ne despărţi definitiv de comunism, deoarece este vorba de nişte aşteptări care planează în aer aidoma unor idei pe care le intuim, dar încă nu le-am formulat suficient de explicit. Totodată, noua poziţie oficială a Moscovei consună perfect cu mesajul lucrării de faţă. Astăzi nevoia de a izgoni „năluca comunismului” defunct este la fel de presantă ca şi necesitatea de a respinge „spectrul liberalismului triumfător” prin apelul la conservatorism şi la multipolaritate.
***
Privită din perspectiva istorică, civilizaţională, religioasă, culturală, lingvistică şi geopolitică, Republica Moldova are un profil identitar bivalent. Ea a moştenit şi poartă în sine atât identitatea românească, cât şi cea rusească. Hărţile mentale înrădăcinate profund în conştiinţa colectivă de la noi prezintă societatea moldovenească în postura zeului roman Ianus, cel înfăţişat cu două feţe care privesc în părţi opuse. O parte a societăţii noastre stă cu faţa spre România şi cu spatele spre Rusia, cealaltă parte – cu faţa spre Rusia şi cu spatele spre România.
Afecţiunea unei părţi a societăţii pentru o ţară, de care o leagă aceeaşi limbă, cultură şi trecut, provoacă în mod simetric ostilitate faţă de cealaltă. Corpul nostru social este marcat de o fractură dureroasă şi ireconciliabilă. „Ciocnirea civilizaţiilor” cunoaşte la scară locală o continuă şi devastatoare stare de război. El este purtat cu înverşunare între partidele politice, mediile intelectuale şi instituţiile de presă. Republica Moldova are doi „duşmani externi”: pentru unii este vorba de România, iar pentru alţii – de Rusia. Şi întrucât de-a lungul istoriei am fost succesiv parte ba a unui stat, ba a celuilalt, atât Bucureştii, cât şi Moscova deseori privesc spre noi ca spre un teritoriu recuperabil. Ambele capitale alimentează pe toate căile cele două poziţii antagoniste, concurând acerb pentru influenţa asupra acestui spaţiu. Iar doritori de a servi cele două tabere beligerante sunt destui. Unii o fac din cele mai sincere porniri, fiind legaţi în mod organic de respectiva „patrie istorică”. Alţii se înscriu în şirul infinit al clientelei politice aflate mereu în căutarea de sponsori şi protectori la Moscova sau la Bucureşti.
Republica Moldova trebuie să depăşească formula antinomică teză-antiteză şi să ajungă la cea de sinteză. Iar aici rolul elitei naţionale este unul fundamental. Renunţarea la antagonismele „român” versus „rus”, depăşirea traumelor istorice şi concentrarea asupra elaborării unei perspective istorice mai bune pot şi trebuie să reechilibreze societatea noastră la nivel geopolitic, oferindu-ne şansa transformării unui handicap într-un avantaj. Capacitatea de a cunoaşte deopotrivă limbile română şi rusă ne deschide perspectiva unei complementarităţi culturale. O privire proaspătă asupra rădăcinilor civilizaţionale comune, asupra matricei bizantine comune care a determinat profilul identitar al popoarelor noastre, ce aparţin Creştinismului Ortodox, va reprezenta acea punte de aur, care trebuie creată întâi de toate de către elitele moldoveneşti. O asemenea înţelegere a celor două culturi şi popoare ne vor permite să percepem ultimele două secole, cu momentele ei tragice sau luminoase, ca pe un scurt epizod istoric.
Lumea n-a început odată cu Renaşterea, cu Secolul Luminilor, cu Revoluţia Franceză şi nici cu lovitura de stat bolşevică. Să ne amintim că însăşi Modernitatea ca fractură istorică destul de recentă, a fost precedată de Premodernitate, de îndelungata cale a popoarelor în cadrul Tradiţiei. Şi aici Dughin ne vine din nou în ajutor. Ne aflăm în Postmodernitate, remarcă pe bună dreptate autorul. Dacă globaliştii îşi au propria versiune a Postmodernităţii, noi avem datoria să ne creăm o Postmodernitate care să decurgă din interesele noastre magistrale. Cum anume? Reintrând în istorie, adoptând adevărata libertate dată de Dumnezeu spre folosirea ei înţeleaptă şi plină de îndrăzneală. Viitorul nostru nu este unul predestinat, implacabil, programat. În acest sens, calea ce ar putea apropia Republica Moldova, Rusia şi România trece prin reînnodarea firului între Premodernitate şi Postmodernitate.
Fireşte, accesul pe un teren al dialogului, reconcilierii şi al convergenţei culturale este condiţionat de capacitatea de a ne debarasa de fobii, de a înceta să identificăm „duşmanul extern” cu una dintre cele două ţări.
În acest context este potrivit să amintim că însăşi afirmarea identităţii româneşti s-a produs prin redescoperirea originilor romane. Modernitatea a determinat exaltarea excesivă a latinităţii şi diminuarea sau chiar blamarea bizantinismului. În Timpurile noi cultura laică a luat locul cultului, iar sfinţenia a fost substituită de sacralizarea unor figuri culturale. Această confuzie de planuri încă mai persistă în mediile care se consideră patriotice în Republica Moldova. Practic fiecare poate invoca celebra expresie a lui Mihai Eminescu „Suntem români şi punctum”, dar puţini sunt cei care au cunoştinţă de o altă frază emblematică a aceluiaşi autor. El a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului”. Ultimul citat arată în mod strălucit izvorul civilizaţional comun, care a determinat devenirea atât a lumii româneşti, cât şi celei ruseşti. Aceasta e Ortodoxia. Este necesar să conştientizăm că nimicirea Ortodoxiei reprezintă ţinta numărul unu a artizanilor globalismului. Şi aşa cum Rusia, Republica Moldova şi România sunt ţări ortodoxe, este absolut firesc ca ele să resimtă deopotrivă acelaşi risc de a se dizolva în „cazanul globalizării”.
***
La ora actuală o ruptură deosebit de violentă marchează puternic societatea moldovenească. Ea este determinată de conflictul dintre cele două opţiuni diametral opuse, pro-Vest şi pro-Est. Această stare de lucruri dinamitează stabilitatea internă, unitatea teritorială şi funcţionalitatea statului. Criza din Ucraina, care a degradat într-un război civil alimentat masiv din exterior, arată cât se poate de clar că nici Republica Moldova nu poate adopta o poziţie tranşantă, axată pe formula simplistă „ori-ori”. Invitaţia de a opta categoric fie pentru integrarea europeană, fie pentru cea eurasiatică ignorează, în mod conştient sau nu, riscurile degradării iremediabile a situaţiei politice interne din ţară, inclusiv a dispariţiei ei de pe harta lumii. Situaţia noastră este atât de fragilă, încât linia de falie geopolitică între Est şi Vest ne poate transforma într-un teritoriu neguvernabil, în care trupele de pacificare NATO vor controla o parte a ţării, iar cele ruse – o altă parte.
Din această perspectivă concepţia reaşezării arhitecturii globale pe temeiurile multipolarităţii, elaborată de Aleksandr Dughin, poate şi trebuie să ne servească drept o nouă paradigmă în cadrul căreia să definim locul Republicii Moldova în regiune. Studierea ei se impune cu necesitate anume acum, când evenimentele se precipită cu o viteză uluitoare, iar Rusia a ridicat mănuşa aruncată de SUA (şi, în parte de UE), spărgând monopolul unipolarităţii şi hegemonia americană. Războiul ruso-georgian din 2008, chestiunea siriană şi criza ucraineană au arătat în mod manifest că Moscova nu mai acceptă centrul de comandă de dincolo de Atlantic. Cei doi giganţi geopolitici sunt într-o tensiune maximă, atmosfera se încinge, iar ziua de mâine devine tot mai imprevizibilă.
***
În contextul internaţional actual, radical diferit de cel cu care ne-am obişnuit după prăbuşirea URSS, elita moldovenească trebuie să întreprindă un salt intelectual şi să caute soluţii optime pentru supravieţuirea statului. Personal am convingerea că şansa noastră este renunţarea rapidă la iluzii şi prejudecăţi. Este necesară cristalizarea unei noi viziuni asupra perspectivelor de dezvoltare a ţării.
Şi dacă „A patra teorie politică” ne invită să renunţăm atât la iluzia comunistă, cât şi la cea liberală prin apelul la Tradiţie, conservatorism, credinţa religioasă, păstrarea identităţii naţionale, „Teoria lumii multipolare” ne propune să conştientizăm procesul de desuveranizare, căruia îi sunt supuse statele noastre prin intermediul globalizării atlantiste şi să participăm activ la reaşezarea geopolitică a lumii pe temeiuri civilizaţionale. Le fel cum prima lucrare ne îndeamnă să renunţăm la perceperea liberalismului occidental ca pe o fatalitate, cea de-a doua ne cheamă să regândim şi să sfidăm globalizarea în versiunea ei americană. Dar şi într-un caz, şi în altul autorul nu pretinde să elaboreze în cele mai mici detalii nici o nouă ideologie politică, nici o nouă structură a relaţiilor internaţionale. El propune cele două teorii complementare ca pe o invitaţie la dialog, la trecerea de la faza negării la cea a elaborării unor proiecte pozitive, invitându-i să participe la acest proces pe reprezentanţii tuturor societăţilor.
***
Privită din acest unghi de vedere, teoria lumii multipolare reclamă o reflecţie profundă din partea vârfurilor intelectuale de la noi. Contribuţia noastră la elaborarea conceptului multipolarităţii trebuie să se bazeze pe contextualizarea interesului naţional în noile condiţii geopolitice.
Primul concept care necesită a fi afirmat plenar şi promovat cu perseverenţă este principiul neutralităţii statului nostru. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova trebuie promovată la nivel internaţional pornindu-se de la următoarea premisă: ţara noastră îşi declară şi îşi respectă angajamentul de neutralitate în contextul conflictelor dintre marii actori geopolitici. Noi nu trebuie să fim parte a acestor conflicte, nu ne putem alinia la una dintre părţile beligerante sau concurente. Acest statut al Republicii Moldova ca subiect internaţional impune şi regândirea paradigmei relaţiilor economice externe.
De aici – cel de-al doilea concept, întemeiat pe suveranitatea economică, pe elemente de protecţionism economic, pe renegocierea relaţiilor comerciale cu partenerii străini. Republica Moldova are nevoie de un statut economic special în relaţiile ei cu Uniunea Europeană şi cu Uniunea Vamală. Avem nevoie de relaţii economice asimetrice atât cu UE, cât şi cu UV. Având în vedere ponderea modestă a economiei naţionale, care se înscrie în marja de eroare a celor două pieţe imense, exporturile moldoveneşti nu constituie nici un pericol pentru ele. În schimb fuziunea economiei noastre subdezvoltate cu una dintre cele două pieţe în cadrul unui acord de liber schimb va determina colonizarea ei prin intermediul capitalurilor şi mărfurilor străine. Un astfel de scenariu ar amplifica şi mai mult migrarea forţei de muncă spre pieţele străine, iar prezenţa masivă a capitalurilor şi întreprinderilor străine îi vor transforma pe majoritatea celor rămaşi acasă în gastarbeiteri în propria ţară.
Ce poate oferi Moldova în schimb? Loialitate geopolitică şi neutralitate. Fireşte, în condiţiile capitalismului de tip corporatist, când deciziile politice a centrelor de putere occidentale sunt determinate de forţa capitalului, probabilitatea obţinerii unor asemenea preferinţe comerciale este minimă. Însă aici ţara noastră dispune de un avantaj extraordinar, ignorat cu desăvârşire la ora actuală. Şi anume: având în vedere competiţia acerbă dintre UE (cu componenta americană deseori decisivă) şi Federaţia Rusă pentru atragerea Republicii Moldova pe orbita celor două structuri suprastatale, negocierea paralelă, la Bruxelles şi Moscova, ne oferă şansa acceptării ofertei noastre de către cel puţin una dintre părţi. Iar partea care va manifesta înţelegere şi spirit cooperant cu Chişinăul se va dovedi a fi partenerul de bază al ţării noastre. În acelaşi timp, partea care ne va respinge oferta se va pomeni întro lumină nefavorabilă în raport cu concurentul său. Aceasta ar putea fi adevărata „istorie de succes” a Moldovei. O astfel de construcţie geopolitică şi economică asimetrică trebuie privită ca fiind una provizorie, dar vitală pentru scoaterea din ruină a economiei naţionale, stoparea fenomenului „nomadismului de masă”, dar şi pentru păstrarea unităţii teritoriale a ţării. Fireşte, este vorba doar de o tentativă de a obţine o pauză geopolitică pe un termen limitat, pentru o perioadă de 25-30 de ani. Această perioadă ar fi suficientă pentru dezvoltarea economică a ţării la un nivel ce ar permite renunţarea la măsurile de protejare drastică a pieţei interne şi încadrarea ei în regimul de liber schimb internaţional.
Desigur, regândirea paradigmei de dezvoltare a ţării nu are nimic în comun cu cele două discursuri dominante din societatea noastră, respectiv sau cu UE, sau cu UV. Acest concept pare mai curând rodul imaginaţiei decât o propunere pragmatică. Dar anume aşa se întâmplă în istorie: orice realizare majoră este precedată de un vis major, de o idee ieşită din comun. Se ştie că atunci când toată lumea gândeşte la fel, de fapt, nimeni nu gândeşte. Şi aici lectura cărţii lui Dughin poate servi drept un imbold puternic pentru depăşirea manierei obişnuite de a privi lucrurile.
Evident, succesul ţării noastre depinde în mod hotărâtor de capacitatea elitelor de a se debarasa de noua „religie de stat”, ce a urmat-o pe cea comunistă – liberalismul şi occidentomania. Asta pentru că anume îmbrăţişarea naivă a paradigmei occidentale a împins societatea noastră în starea de captivitate intelectuală, de vasalitate politică şi de copiere mecanică a unor modele străine, care nu au nimic în comun cu tradiţia, mentalitatea, cultura, credinţa şi interesele noastre. Acceptarea fără discernământ a modelelor „de import” a transformat societatea moldovenească într-un sat al lui Potiomkin, iar legislaţia şi instituţiile de stat deseori reprezintă nişte „forme fără fond”. Starea de fascinaţie, de încântare, de exaltare stupidă faţă de tot ce vine din Occident ne-a coborât la nivelul unui stat caricatural, care nu cunoaşte cauzele adevărate ale propriei disfuncţii. „Avangarda” intelectuală şi politică bravează cu propria occidentomanie exact la fel cum pe vremuri brava nomenclatura comunistă cu afilierea la marxism. „Spălarea creierilor” şi prelucrarea ideologică masivă are loc prin cultura de masă, media, învăţământ şi administraţia de stat. Starea de subordonare a clasei guvernante faţă de centrele de putere din exterior a devenit un titlu de glorie. Interesele geopolitice şi economice ale Occidentului în Republica Moldova sunt confundate cu interesele ţării. Reflexele condiţionate, cultivate cu metodă dinafară, sunt luate drept gândire autonomă şi reacţii fireşti. Integrarea europeană, impusă după criteriile birocraţiei europene, este privită ca o cale de dezvoltare fără alternativă.
***
Acum câteva remarci legate de febrilitatea cu care suntem zoriţi să semnăm acordul de asociere şi cel de liber schimb cu UE. Dacă actualele cercuri guvernamentale americane şi europene ar fi prietenii sinceri ai Republicii Moldova, în faţa unor riscuri majore de escaladare a conflictului politic intern şi de destrămare teritorială ireversibilă a statului nostru, anume Washingtonul şi Bruxellesul ar trebui să îndemne Chişinăul oficial să-şi tempereze elanul proeuropean (Precedentul ucrainean este mai mult decât elocvent în acest sens.). Însă totul se întâmplă exact invers. Chiar dacă nici SUA, nici UE, nici NATO nu pot asigura unitatea teritorială a ţării şi viabilitatea ei economică, centrele de putere occidentale continuă campania masivă de înglobare a Republicii Moldova în jocul lor geopolitic. Se creează impresia că se urmăreşte anume dezmembrarea teritorială şi dărâmarea definitivă a şubredei noastre construcţii statale.
Se ştie că politica internaţională este ghidată de interese cinice şi pragmatice. Aici loc de sentimente şi de caritate nu prea există. Cine e conştient de această stare de lucruri, are şanse de câştig, iar cine nu – îşi condamnă propria ţară la rolul de perdant.
***
În ultimii ani, datorită cărţilor sale, activităţii universitare, televiziunii şi Internetului, Dughin a devenit extrem de cunoscut. Unii împărtăşesc opiniile lui, alţii le contestă. Dar practic nu există nimeni care l-ar trata cu indiferenţă. Cert este, însă, că această personalitate extraordinară marchează puternic momentul pe care îl trăim. Forţa lui intelectuală alimentează puternic noul val al gândirii conservatoare. Anume acest curent de opinie capătă un contur din ce în ce mai pronunţat şi în Republica Moldova. Oamenii sunt în căutarea unor interpretări coerente, complexe şi solide a realităţilor zbuciumate pe care le trăim. Într-o societate devastată de grave nedreptăţi, măcinată de conflicte şi marcată de spectacolul mediatic plin de ştiri senzaţionale, show-uri şi cultura de masă, Aleksandr Dughin are darul să refacă pânza realităţii. Fiind o natură pasională, el îşi afirmă cu vigoare vocaţia de savant aflat în miezul marilor confruntări ale epocii. Dughin este perfect conştient de faptul că istoria este mişcată înainte de două lucruri fundamentale: Ideea şi Voinţa. Sau, altfel zis, de oamenii care posedă o viziune clară şi un caracter puternic. Opera lui nu reprezintă o colecţie de abstracţiuni ştiinţifice. Ea este expresia unui crez de generaţie. Oamenii de anvergura lui sunt conştienţi de misiunea pe care şi-o asumă. Tocmai de aceea ei reuşesc să desluşească sensul istoriei. Pentru ei viaţa unor popoare şi civilizaţii întregi nu este o simplă succesiune de întâmplări, care curg de la sine. Ea este determinată în mod decisiv de oamenii care îşi asumă plenar condiţia de înainte-mergători ale colectivităţilor pe care le servesc.
Nu este deloc necesar ca cei care vor hotărî să parcurgă această lectură să adere integral la opiniile autorului. E suficient să aibă curiozitatea să le cunoască, iar unii chiar şi să participe la dialogul între ţările noastre, cărora Dumnezeu le-a hărăzit să fie vecine până la sfârşitul veacurilor.
Profit de ocazie pentru a aduce mulţumiri tânărului meu coleg şi prieten Ghenadie Vaculovschi, care m-a asistat la traducerea atât a cărţii „A patra teorie politică”, cât şi a celei de faţă, precum şi la pregătirea versiunii-compendiu a celor două volume. Le sunt recunoscător şi colegilor de la redacţia săptămânalului „Flux”, care au inserat cu regularitate pe parcursul traducerii fragmente din „Teoria lumii multipolare”, precum şi redactorului-stilizator Liliana Stegărescu.
Iurie Roşca,
Chişinău, mai 2014
