Partea 2. GEOPOLITICA LUMII MULTIPOLARE
Capitolul 1.
Multipolaritatea ca proiect deschis
Multipolaritatea şi „civilizaţia Uscatului” (Land Power)
În acest compartiment ne vom referi la globalizare dintr-o perspectivă imposibil de adoptat din interiorul „civilizaţiei Mării”, adică din interiorul a ceea ce reprezintă nominal „lumea globală”. O astfel de optică nu este luată în seamă nici în cazul antiglobalismului, nici în cel al alterglobalismului, deoarece el renunţă la cele mai profunde baze filozofice şi ideologice ale eurocentrismului.
O optică de acest fel respinge credinţa:
· în universalitatea valorilor occidentale, în faptul că societăţile occidentale au parcurs de-a lungul istoriei lor singura cale posibilă, pe care urmează să o parcurgă toate celelalte ţări;
· în progresul văzut ca desfăşurare indiscutabilă a dezvoltării istorice şi sociale;
· în faptul că dezvoltarea tehnică, economică şi materială nelimitată constituie singurul răspuns la cele mai stringente necesităţi ale întregii omeniri;
· în faptul că oamenii din toate culturile, religiile, civilizaţiile şi etniile sunt, în principiu, la fel cu cei din Occident şi se conduc de aceleaşi motivaţii antropologice;
· în superioritatea indiscutabilă a capitalismului în raport cu celelalte sisteme social-politice;
· în lipsa de alternativă pentru economia de piaţă;
· în faptul că democraţia liberală reprezintă singura formă acceptabilă de organizare politică a societăţii;
· în libertatea individuală şi identitatea individuală ca valoare supremă a existenţei umane;
· în liberalism ca ideologie inevitabilă din punct de vedere istoric, prioritară şi optimă.
Altfel zis, ne deplasăm pe poziţiile „civilizaţiei Uscatului” şi examinăm momentul actual al istoriei mondiale din punctul ei de vedere sau din perspectivă „telurocratică”, văzut doar ca episod al „marelui război al continentelor”, nu ca încheiere a acestuia.
Desigur, este greu să conteşti faptul că momentul actual al dezvoltării istorice demonstrează un şir de trăsături unice, care, dacă există dorinţă, pot fi interpretate ca o victorie a Mării asupra Uscatului, a Cartaginei asupra Romei, a Leviatanului asupra Behemotului. Într-adevăr, niciodată în istorie „civilizaţia Mării” n-a mai atins succese atât de mari şi nu şi-a mai extins forţa şi influenţa propriei paradigme la o astfel de scară. Bineînţeles, „geopolitica Uscatului” recunoaşte acest fapt şi urmările pe care le comportă. Însă ea realizează în mod clar faptul că globalizarea poate fi interpretată şi altfel, şi anume ca o serie de victorii în lupte şi confruntări, însă nu ca o biruinţă finală în acest război.
Aici e necesară o analogie istorică: atunci când în 1941 trupele germane se apropiau de Moscova, se putea crede că totul este pierdut şi sfârşitul URSS este prestabilit. Propaganda nazistă comenta anume astfel mersul războiului: pe teritoriile ocupate este creată o „nouă ordine”, funcţionează organe ale puterii, sunt create structuri economice şi politice, este organizată viaţa socială. Însă poporul sovietic a continuat să reziste cu îndârjire, atât pe toate fronturile, cât şi în spatele frontului inamic, înaintând în mod consecvent spre scopul şi victoria sa.
În confruntarea geopolitică dintre Mare şi Uscat, la ora actuală este anume un astfel de moment. În interiorul „civilizaţiei Mării”, politica informaţională este construită astfel încât să nu apară nicio îndoială că globalismul este un fapt împlinit, iar societatea globală, în linii mari, s-a constituit că de acum încolo toate obstacolele poartă doar un caracter tehnic. Însă, fiind privite din perspectiva anumitor poziţii conceptuale, filozofice, sociologice şi geopolitice, toate acestea pot fi contestate, fiind propusă o viziune cu totul diferită asupra acestei situaţii. Totul ţine de interpretare. Fără o interpretare, faptele istorice în sine nu au niciun sens. În geopolitică, lucrurile stau la fel: orice stare de lucruri din domeniul geopoliticii are sens doar în funcţie de o interpretare sau alta. La ora actuală, globalismul este interpretat aproape exclusiv într-o cheie atlantistă. În felul acesta, el este investit cu un sens „maritim”. O privire de pe poziţia Uscatului schimbă nu starea de lucruri, ci sensul ei. Iar asta deseori are o importanţă decisivă.
Vom prezenta în continuare o privire asupra globalizării din unghiul de vedere al Uscatului, geopolitic, sociologic, filozofic şi strategic.
Temeiurile pentru existenţa unei „geopolitici a Uscatului” într-o lume globală
Cum am putea fundamenta însăşi posibilitatea unei optici a Uscatului asupra globalizării, în condiţiile în care, aşa cum am arătat, structura lumii globale presupune marginalizarea şi fragmentarea Uscatului?
Există câteva temeiuri pentru o astfel de abordare.
Spiritul uman (conştiinţa, voinţa, credinţa) este mereu în stare să-şi formuleze propria atitudine faţă de orice fenomen existent. Şi chiar dacă acest fenomen pare a fi ireversibil, atotcuprinzător, „obiectiv”, el poate fi acceptat sau respins, justificat sau condamnat. Anume în asta constă demnitatea supremă a omului şi deosebirea lui faţă de speciile animale. Şi dacă omul respinge şi condamnă ceva anume, el este în drept să elaboreze strategii de depăşire în orice condiţii şi stări, chiar şi în cele mai grele şi insurmontabile. Ofensiva societăţii globale poate fi acceptată şi aprobată, dar poate fi şi respinsă, şi condamnată. În primul caz, noi plutim în voia valurilor istoriei, în cel de-al doilea caz, căutăm puncte de sprijin pentru a opri acest proces. Istoria este făcută de oameni, iar aici un rol central îi revine spiritului. Prin urmare, există şansa creării unei teorii, radical opuse acelor viziuni, care sunt bazate pe „civilizaţia Mării” şi acceptă paradigmele de bază ale opticii occidentale asupra lucrurilor, mersului istoriei, logicii succesiunii sistemelor social-politice.
Metoda geopolitică permite interpretarea globalizării ca pe un proces subiectiv, legat de succesul uneia dintre cele două forţe globale. Oricât de marginalizat şi fragmentat ar fi Uscatul, el posedă temeiuri istorice solide, tradiţii, experienţă, premise sociologice şi civilizaţionale. Geopolitica Uscatului nu este creată pe un teren viran: ea reprezintă tradiţie, geografie şi tendinţe strategice. Tocmai din acest motiv, chiar şi la nivel teoretic aprecierea globalizării din perspectiva „geopoliticii Uscatului” este absolut legitimă.
La fel cum în centrul globalizării se află „subiectul” ei (mondialismul şi structurile lui), civilizaţia Uscatului îşi are propria întruchipare a subiectului. În pofida dimensiunilor gigantice şi formele impresionante ale polemicii istorice dintre civilizaţii, avem de a face, întâi de toate, cu confruntarea între minţi, idei, concepţii, teorii, şi doar după asta cu ciocnirea lucrurilor materiale, aparatelor, tehnologiilor, finanţelor, armamentului etc.
Procesul de desuveranizare a statelor naţionale încă n-a devenit unul ireversibil, iar elementele sistemului de la Westfalia încă se mai păstrează parţial. Prin urmare, un şir de state naţionale, în virtutea anumitor raţiuni, încă mai poate să mizeze pe promovarea unei strategii a Uscatului, adică poate să respingă în totalitate sau parţial globalizarea şi paradigma „civilizaţiei Mării”. Un exemplu în acest sens este China, care practică un echilibru între globalizare şi propria identitate terestră, urmărind cu stricteţe păstrarea unei balanţe generale, împrumutând din strategiile globale doar ceea ce întăreşte China în calitatea ei de formaţiune geopolitică suverană. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre statele pe care SUA le-au trecut în categoria „axei răului” (Iran, Cuba, Coreea de Nord, Venezuela, Siria etc.). Desigur, riscul unei intervenţii directe a SUA atârnă ca sabia lui Damocles deasupra acestor ţări (după modelul Irakului sau Afganistanului), ele fiind supuse din interior unor subtile atacuri de reţea. Însă în momentul de faţă, suveranitatea lor se păstrează, ceea ce le transformă în zone privilegiate pentru dezvoltarea civilizaţiei Uscatului. Aceleiaşi categorii i-am putea atribui şi o serie de ţări oscilante, cum ar fi India, Turcia etc., care, fiind atrase în mod substanţial în orbita globalizării, îşi păstrează trăsăturile sociologice originale, care intră în contradicţie cu postulatele oficiale ale regimurilor guvernante. O astfel de situaţie le este proprie multor societăţi asiatice, latino-americane şi africane.
Şi, în fine, aspectul cel mai important – starea actuală a Heartlandului. Aşa cum cunoaştem, anume de el depinde dominaţia asupra lumii, realitatea sau efemeritatea globalizării unipolare. În anii 1980-90, Heartlandul şi-a redus în mod substanţial zona sa de influenţă. Din aceasta s-au desprins succesiv două centuri geopolitice, Europa de Est (ţările ce au făcut parte din „lagărul socialist”, „Tratatul de la Varşovia” CAER etc.) şi republicile unionale ale URSS. Către mijlocul anilor 1990, în Cecenia s-a declanşat testarea sângeroasă a posibilităţii de a continua divizarea Rusiei în „republici naţionale”. Această fragmentare a Heartlandului, până la crearea unui mozaic de state-marionetă în locul Rusiei, ar fi trebuit să se constituie într-un acord final al construcţiei lumii globale şi al „sfârşitului istoriei”, după care a mai vorbi despre Uscat şi despre „geopolitica Uscatului” ar fi fost mult mai dificil. Heartland joacă un rol central în posibila consolidare strategică a întregii Eurasii, şi, prin urmare, a „civilizaţiei Uscatului”. Dacă procesele ce aveau loc în Rusia în anii 1990 şi-ar fi urmat cursul, iar dezmembrarea ei ar fi continuat, ar fi fost mult mai dificil să se pună la îndoială globalizarea. Însă către sfârşitul anilor nouăzeci – începutul anilor 2000 s-a produs o schimbare bruscă a situaţiei, iar dezintegrarea a fost stopată; autorităţile federale au restabilit controlul asupra Ceceniei rebele. V. Putin a efectuat o reformă a subiecţilor federaţiei (eliminarea articolului despre „suveranitate”, numirea guvernatorilor etc.), care a fortificat verticala puterii în întreaga Rusie. Procesele integraţioniste în cadrul CSI au început să ia turaţii. În august 2008, pe parcursul conflictului militar de cinci zile cu Georgia, Rusia a stabilit un control strategic asupra unor teritorii ce se aflau în afara graniţelor ei (Ostia de Sud şi Abhazia) şi a recunoscut independenţa lor, în pofida unei susţineri masive a Georgiei din partea SUA şi a ţărilor NATO şi a presiunilor din partea opiniei publice mondiale. În ansamblu, Rusia, ca Heartland, a stopat, începând cu anii 2000, procesele de dezintegrare, a fortificat sectorul energetic, a reglementat chestiunile de livrare a resurselor energetice peste hotare, a renunţat la practica dezarmării unilaterale, păstrându-şi potenţialul nuclear. Concomitent, influenţa reţelei agenturii geopolitice a atlantismului şi a mondialismului asupra puterii politice şi a adoptării deciziilor de ordin strategic a slăbit în mod considerabil, iar fortificarea suveranităţii a fost înţeleasă ca sarcină de prim ordin, integrarea Rusiei într-o serie de structuri globaliste, ce ameninţau independenţa ei, a fost stopată. Într-un cuvânt, Heartland continuă a fi temelia Eurasiei, „nucleul” ei (core), unul slăbit, ce a suferit pierderi majore, şi totuşi unul existent, independent, suveran, capabil să-şi promoveze politica, dacă nu la scară globală, atunci cel puţin la cea regională. Pe parcursul istoriei sale, Rusia căzuse de câteva ori şi mai jos: răzleţirea pe cnezate la începutul sec. XIII, timpurile tulburărilor, evenimentele din 1917-1918 ne prezintă Heartlandul într-o stare şi mai deplorabilă şi slăbită. Dar de fiecare dată, peste o perioadă anume, Rusia renăştea şi revenea pe orbita istoriei sale geopolitice. Am putea aprecia cu greu starea Rusiei de azi ca fiind una strălucită sau chiar satisfăcătoare din punct de vedere geopolitic (eurasianist). Important însă e faptul că Heartland există, el este relativ independent, iar prin urmare, dispunem de o bază teoretică şi practică pentru a reuni toate premisele pentru elaborarea unui răspuns din partea Uscatului în faţa fenomenului globalizării unipolare şi pentru a le transpune în practică.
Un astfel de răspuns al Uscatului la provocarea globalizării (în calitate de triumf al „civilizaţiei Mării”) este reprezentat de multipolaritate în calitatea ei de teorie, filozofie, strategie, politică şi practică.
Multipolaritatea ca proiect al ordinii mondiale din perspectiva Uscatului
Multipolaritatea reprezintă un rezumat al „geopoliticilor Uscatului” în condiţiile actuale de desfăşurare a proceselor globale.
Multipolaritatea se constituie într-o antiteză reală a unipolarităţii în toate manifestările acesteia: dură (imperialism, neoconi, dominaţia directă a SUA), blândă (multilateralitate), critică (alterglobalism, postmodernism, neomarxism).
Versiunea dură a unipolarităţii (imperialismul american radical) se întemeiază pe faptul că SUA se proclamă ca fiind ultimul bastion al ordinii mondiale, al prosperităţii, al confortului, al securităţii şi al dezvoltării, care e înconjurat de haosul unor societăţi subdezvoltate. Multipolaritatea afirmă o poziţie diametral opusă: SUA este unul dintre statele naţionale existente ale căror valori sunt îndoielnice (sau cel puţin relative), pretenţiile – disproporţionate, apetiturile – exagerate, metodele politicii externe – inacceptabile, iar mesianismul tehnologic este unul fatal pentru cultura şi ecologia întregii lumi. În acest sens, proiectul multipolar este o antiteză dură a SUA ca instanţă ce construieşte metodic lumea unipolară, fiind orientat în mod categoric spre neadmiterea, zădărnicirea şi prevenirea acestei construcţii.
Versiunea blândă a unipolarităţii se declară că ar acţiona nu doar în numele SUA, ci în numele „umanităţii”, înţelegându-se prin asta, în mod exclusiv, Occidentul şi acele societăţi care sunt de acord cu universalitatea valorilor occidentale. „Unipolaritatea blândă” îndeamnă să nu se recurgă la impuneri prin forţă, ci să se apeleze la metoda convingerii, să nu se uzeze constrângerile, ci să se explice avantajele pe care le vor obţine ţările în urma intrării în globalizare. Aici, în calitate de pol, apare nu doar un stat naţional (SUA), ci civilizaţia occidentală în ansamblu, în calitate de chintesenţă a întregii umanităţi.
O astfel de unipolaritate „multilaterală” este respinsă de către multipolaritate, care consideră că cultura şi valorile occidentale reprezintă doar unul dintre seturile valorice printre multe altele, o cultură printre alte culturi diverse, că culturile şi sistemele de valori create pe principii total diferite au tot dreptul la existenţă. Tocmai din aceste motive, Occidentul n-are niciun temei să insiste asupra caracterului universal al democraţiei, al drepturilor omului, pieţei, individualismului, libertăţii personale, secularismului etc. şi să edifice în baza acestor norme societatea globală.
Împotriva alterglobalismului şi antiglobalismului postmodernist, multipolaritatea formulează teza potrivit căreia faza capitalistă de dezvoltare şi crearea unui capitalism la scară mondială nu reprezintă o fază obligatorie a dezvoltării societăţii. O astfel de afirmaţie în sine reprezintă o samavolnicie şi o tendinţă de a impune unor societăţi diverse un singur scenariu al istoriei. În acelaşi timp, amestecarea omenirii într-un singur proletariat mondial reprezintă nu o cale spre un viitor mai bun, ci un efect colateral şi absolut negativ al capitalismului global, care nu deschide nicio perspectivă nouă, ci conduce doar la degradarea culturilor, a societăţilor şi a tradiţiilor.
Multipolaritatea reprezintă o cu totul altă viziune asupra spaţiului terestru decât bipolaritatea.
Multipolaritatea este o privire normativă şi imperativă asupra situaţiei actuale din lume, din perspectiva Uscatului, şi se deosebeşte în mod substanţial de modelul ce predomina în sistemul Păcii de la Ialta şi al „războiului rece”.
Lumea bipolară s-a constituit pe principii ideologice, unde în calitate de poluri apăreau două ideologii, socialismul şi capitalismul. Socialismul ca ideologie nu punea la îndoială universalismul culturii occidentale şi reprezenta o tradiţie socioculturală şi politică, ce îşi avea rădăcinile în Iluminismul european. Într-un anumit sens, capitalismul şi socialismul concurau între ei ca două versiuni ale Iluminismului, două versiuni ale progresului, două versiuni ale universalismului, două versiuni ale gândirii social-politice occidentale.
Socialismul şi marxismul au rezonat cu anumiţi parametri ai „civilizaţiei Uscatului” şi tocmai de aceea au şi învins nu acolo unde presupunea Marx, ci tocmai acolo unde el însuşi excludea o astfel de posibilitate, într-o ţară agrară, cu un mod de organizare preponderent tradiţional al societăţii şi cu o structură imperială a spaţiului politic. Celălalt caz al victoriei socialismului, China, reprezenta, de asemenea, o societate agrară, tradiţională.
Multipolaritatea i se opune unipolarităţii nu de pe poziţiile unei ideologii care ar putea să pretindă a fi cel de-al doilea pol, ci de pe poziţia mai multor ideologii, mai multor culturi, viziuni asupra lumii şi religii, care (din motive de fiece dată diferite) nu am nimic în comun cu capitalismul liberal occidental. În condiţiile în care Marea are o singură expresie ideologică, în timp ce Uscatul nu dispune de aşa ceva, reprezentând câteva ansambluri de viziuni şi civilizaţionale diverse, multipolaritatea propune crearea frontului unic al Uscatului contra Mării.
Multipolaritatea diferă şi faţă de proiectul conservator de păstrare şi fortificare a statelor naţionale. Pe de o parte, statele naţionale din epocile colonială şi postcolonială reflectă în structurile lor concepţia occidentală a normelor de organizare politică (ce ignoră particularităţile religioase, sociale, etnice, culturale ale acestor societăţi), adică naţiunile însele sunt în parte produse ale globalizării. Iar pe de altă parte, din cele două sute cincizeci şi şase de ţări, care figurează oficial în lista ONU, doar o mică parte este în stare să-şi apere, în caz de necesitate, în mod independent suveranitatea, fără a se alia cu alte ţări. Adică, nu fiece stat existent în mod nominal poate fi considerat drept pol, deoarece în cazul majorităţii absolute a ţărilor, nivelul de libertate strategică este unul minuscul. Tocmai de aceea, multipolaritatea nu-şi propune să fortifice sistemul de la Westfalia, care mai există la modul inerţial la ora actuală.
Fiind un antipod al unipolarităţii, multipolaritatea nu îndeamnă nici spre revenirea la o lume bipolară pe baze ideologice, nici spre întărirea ordinii statelor naţionale, nici la simpla păstrare a statu quo-ului. Toate aceste strategii doar vor face jocul centrelor globalizării şi unipolarităţii, deoarece acestea dispun de un proiect, un plan, un scop şi o rută raţională de mişcare spre viitor, în timp ce toate scenariile enumerate mai sus, în cel mai bun caz, reprezintă nişte apeluri la încetinirea procesului globalizării, iar în cel mai rău (ca, de pildă, proiectul restabilirii bipolarităţii pe baze ideologice), arată ca nişte simple nostalgii sau fantezii iresponsabile.
Multipolaritatea este vectorul geopoliticii Uscatului, orientat spre viitor. El se întemeiază pe o paradigmă sociologică, a cărei consistenţă este demonstrată de trecut, ţine cont în mod realist de starea de lucruri ce s-a creat în lumea modernă, precum şi de tendinţele de bază şi liniile de forţă ale unor posibile transformări ale acesteia. Multipolaritatea se organizează ca un proiect, ca un plan al acelei ordini mondiale, care încă urmează să fie creată.
Din cartea lui Aleksandr DUGHIN „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie ROŞCA
